Acest gând m-a înfiorat de plăcere și teamă: Dumnezeu nu există și nici nu poate să existe

E vara anului 2007. Mă trezesc devreme, mă îmbrac într-o pereche de blugi și un tricou negru, mă spăl pe față și, pe stomacul gol, plec la biserică. E duminică. Câteva femei mătură la poartă. E răcoare, mi s-a zbârlit pielea. Măresc pasul, trag aer adânc în piept și, probabil, mă uit la cer. În biserică sunt doar câteva babe, se adună împreună și șușotesc. Închid ochii pentru a asculta slujba, dar nu mă pot obișnui cu faptul că nu-mi place deloc nici vocea, nici tonalitatea, nici lipsa de entuziasm cu care cântă preotul. Vreau să mă transport într-un lăcaș plin de har în care să simt toate lucrurile astea: să mă transform, printr-o simplă slujbă, într-o fată mai bună și mai cuminte. Să devin un om complet, lipsit de alienare — să simt, în sfârșit, că aparțin. Dar nu există nicio vrajă aici și, când deschid ochii spre cupola înaltă, luminoasă, realitatea se recompune riguros, aproape abraziv. Cele două substanțe chimice care se eliberează aici sunt glutamatul și GABA, într-o zonă a creierului numită epitalamus, așa cum aflăm dintr-un studiu făcut de Dr. Roberto Malinow: cu cât glutamatul e mai abundent, cu atât decepția e mai puternică. Dezamăgirea se așază în straturi, chiar dacă eu îi voi aduna laurii mai târziu. 

Foto: Mike Bird

Sunt în camera mică pe care o împart cu fratele meu și ne ghemuim pe canapeaua extensibilă. E destul de târziu, stăm cu lumina stinsă și cu ochii ațintiți la televizor. În noaptea aia o să văd pentru prima oară Gravitation și, în timp ce Yuki îl sărută pe Shuichi, mă uit cu coada ochiului la fratele meu și îi văd expresia rușinată. Un sentiment complex și simplu în același timp și pe care-l revizitez în copilărie de fiecare dată când ne uităm împreună la scene intime, niciodată n-ai chef să vezi doi oameni sărutându-se în timp ce ești cu fratele sau ai tăi în cameră pentru că e super penibil. Ne uităm unul la altul și nici unul nu întreabă, însă știu că gândim același lucru: nu sunt Shuichi și Yuki băieți amândoi? 

Când mă gândesc la ateismul meu, aceste două scene îmi apar în minte aproape involuntar. Dar memoria e maleabilă. De fiecare dată când evoc aceste două amintiri, le dau noi sensuri, le întregesc, le potrivesc în puzzle-ul narațiunii de sine. Sunt două memorii distincte și nici nu știu dacă s-au petrecut în aceeași perioadă. Probabil că nu. Mai târziu, când o să merg la liceu și o să citesc pentru prima oară Dincolo de bine și de rău, o să simt un fior de plăcere vinovată, dar în același timp o libertate pe care nu am mai cunoscut-o până atunci. Pentru că în sfârșit citesc o critică la creștinism așa cum o simt eu în anii aceia — plini de furie, vehemență, și o conturare clară a vieții în alb-negru. Văd vinile creștinismului pe viu — mă simt răzbunată. Nu există nici o cale de mijloc pentru mine la vârsta aia. Poate că dezamăgirea se perpetuează în timp și spațiu, se modelează până când se transformă — un articol din Exploring Your Mind ne sugerează că dezamăgirea e cea mai longevivă durere, că efectele ei ne fac să fim „obsedați de anumite idei, amintiri și experiențe trecute dureroase.” Tot ce vreau este să distrug, să resping, să spun nu. Mă simt mințită. Trădată. Abandonată. Încerc din răsputeri să lupt împotriva rușinii — rareori îmi iese. Citesc Nietzsche și cred că da, în sfârșit cineva înțelege că toată religia e o prostie, o prostie imensă care sufocă libertatea celorlalți. La șaisprezece ani, nu am nicio putere să distrug ceva — de aceea, cuvintele mele sunt tăioase și lipsite de empatie. Nu vreau doar să cred că am dreptate, știu că am dreptate. Am nevoie de asta ca de aer. 

Nu contează că fac un efort conștient să nu mă mai închin în fața bisericilor și uneori nu-mi iese, că de fiecare dată când îmi este greu mă gândesc să mă rog, că încerc să nu mă mai închin la masă atunci când mănânc. Nu știu atunci să fac distincția între credință și tradiție — nu știu nici că mintea mea lucrează fără ca eu să înțeleg, creierul meu se raportează la lume așa cum l-am învățat, nu înțeleg conștient că-i voi putea schimba înțelegerea lumii prin experimentare și ieșirea din zona de confort— așa cum Lisa Feldman Barrett ne explică în Șapte lecții și jumătate despre creier. Nu știu nimic nici despre valoarea socială și autoritară a tradiției — un studiu de Political Studies în Sage Journals de Karl Pike ne vorbește despre viața proprie pe care o au tradițiile, chiar și condiționate de credințele oamenilor. În vara aia am crezut că, mergând la biserică, o să fiu mai bună, mai cuminte — cei din jurul meu deja credeau că sunt un copil foarte bun. Dar eu știam mai bine. Mi-era rușine, teribil de rușine că nu puteam fi ceea ce trebuia să fiu. Că nu aveam aceste gânduri candide tot timpul, că mă gândeam de multe ori mai mult la mine decât la ceilalți. Că, în ciuda faptului că îmi păsa de ceilalți, nu de puține ori simțeam o plăcere arzătoare în fața răzvrătirii. Îmi plăcea să fie ca mine. Îmi plăcea să am dreptate. Îmi plăcea să mă laud cu reușitele mele. Îmi plăcea să se știe dacă am suferit. Îmi plăcea să se creadă de bine despre mine — și, uneori, tăcerea mea simboliza doar una dintre aceste dorințe amestecate cu o supradoză de rușine la fel de fierbinte. 

Și apoi, dezamăgirea. Nimic din ritualul slujbelor nu reușea să atingă apogeul credinței — așa cum sperasem că se va întâmpla. Nu eram transportată nicăieri. Săptămânile de vară pe care le petreceam la bunicii mei — uneori cu batic pe cap, închinându-mă la fiecare masă, participând la adunările lor unde cântau și citeau din biblie — mă modelaseră, voiam să cer o parte din această identitate, să le aparțin, să am un sens comun și totodată sigur. Să fie în sfârșit într-un singur fel. Să nu mai existe veșnica îndoială. Și să mă transform, pe cât de sigur se poate, într-o persoană mai bună, lipsită de tristețe, lipsită de disperare, lipsită mai ales de alienare.

Nu știam să numesc toate acestea, cum nu știam nici că există o imposibilitate intrinsecă în aceste dorințe supraomenești. Dar, într-o zi, stând în aceeași cameră pe care o împărțeam cu fratele meu, simțind furia crescând înăuntrul meu — o senzație care se perpetuează și astăzi în diverse contexte — am experimentat pentru prima dată claritatea. 

Teismul, singurul motor al moralității?

Așa cum Lila din Prietena mea genială avea aceste momente în viață când simțea disocierea, astfel și eu perpetuez în istoria personală aceste momente de luciditate tranșantă care m-au transformat și mi-au rașchetat realitatea. Mi-am zis că toată instituția e o șarlatanie, că nu poți pretinde să fii bun, dar în aceeași măsură intolerant, că nu poți să cânți slujba dimineața și la prânz să înjuri în gura mare, că nu poți să predici iubirea, dar să refuzi dragostea dintre două persoane de același gen. Acest gând m-a înfiorat de plăcere și teamă: Dumnezeu nu există și nici nu poate să existe. Mi-a fost frică să spun asta cu voce tare. Și totuși, schimbarea s-a produs. Ce s-a întâmplat atunci a fost să iterez pur și simplu o propoziție filosofică: nu se poate ca Dumnezeu să existe pentru că X și Y. Nu eram încă pregătită să fac și saltul psihologic — așa cum e rezumată pertinent într-un articol pe Stanford Encyclopedia of Philosophy, distincția dintre starea psihologică și cea filosofică este că prima e starea de a fi ateist (adică nu ești teist, unde teist înseamnă să crezi într-o divinitate) iar cea de-a doua reprezintă refuzul activ al propoziției Dumnezeu există, cu alte cuvinte, în prima pur și simplu ești ateu, în cea de-a doua combați argumentativ teismul și încerci să demonstrezi propoziția Dumnezeu nu există. Dacă ar trebui să le privești cu ochelarii rebeliunii, poziția filosofică este în întregime una rebelă. 

Într-un articol, Sam Holstein, o autoare a platformei Medium, povestește despre cum s-a transformat în atee peste noapte — a dus o viață plină de credință și religiozitate, trăind și crescând în mediul protestant și, mai târziu, migrând spre alte forme de religie și credință. Până într-o zi, când și-a dat seama că nu mai poate să creadă — la ea, cheia care a deschis poarta necredinței a fost știința. Și-a dat seama că singurul răspuns pertinent pentru ea se afla acolo, iar schimbarea s-a produs peste noapte. Și eu simt că despărțirea mea de religia creștin ortodoxă s-a petrecut peste noapte. Nu puteam face atunci diferența între instituție și credință. 

The Guardian a făcut o anchetă interesantă pe tema asta, a prezentat mai multe viziuni a unor „necredincioși” și pârghiile lor de susținere — de la credințe umaniste în puterea oamenilor de a schimba lumea, la magie, articolul explorează moduri diferite în care oamenii au ales să răspundă marii întrebări: care-i sensul vieții și cum ne raportăm la el? În același sens, The New York Times a dus la capăt o serie de interviuri care aveau în centru problematica morții și viziunile distincte asupra ei (din punct de vedere creștin, iudaic, taoist, budist). Filosoful Todd May îi răspunde lui George Yancy dintr-un punct de vedere ateu: Cum ar trebui să se gândească un ateu la moarte? Să lăsăm deoparte distincțiile morale și lipsa de contingență între ateism și moralitate (sau între teism și moralitate) pentru că sunt suficiente presupoziții pe tema aceasta azi. Un studiu din Germania (așa cum e raportat de The Guardian) analizează efectul renunțării la ora de religie și asociază acest fenomen cu un declin al credinței, dar în niciun caz al moralității. Cu alte cuvinte: teismul nu este singurul motor al moralității și nu constituie o condiție morală sine qua non. 

De asemenea, e de la sine înțeles că pentru un ateu nu există viață de apoi, dar ceva și mai important ce menționează Todd May în interviu este un lucru de care adolescenta din mine nu a fost niciodată capabilă: să accepte credința altora și să nu fie într-o stare combativă constantă, să-și asume această identitate, dar să n-o elimine pe-a celorlalți doar pentru că necesitățile și adevărurile lor erau altele. Oamenii privesc existența și moartea în diferite forme, iar putința de a accepta și respecta viziunile celorlalți reprezintă în sine o formă de maturitate a credinței/necredinței — și, în sfârșit, o absență a rebeliunii. 

A fost ateismul meu un act de rebeliune? Dezamăgirea arde și naște reacții — uneori, doar disperare, pierderea siguranței este un lucru întotdeauna înfiorător. Alteori, devine reactivă și chiar agresivă. Conform DEX-ului, rebeliunea este o răzvrătire, o revoltă care constă în acte de violență împotriva statului. Furia pe care o adunasem în anii aceia era explozivă. Forma mea de luptă era argumentativă. Misiunea mea proprie, ușor însângerată, absolut penibilă și plină de pasiune, deci specific adolescentină, era să demonstrez tuturor că Dumnezeu nu există și nici nu poate să existe, că orice credință în El e un act fals și o eroare de judecată. Acesta este un act de rebeliune provocat de o simplă dezamăgire — dar ateismul în sine, atunci când ajunge la maturitate și dacă se manifestă astfel de la început, nu este în mod necesar un act de rebeliune. Nu vorbesc aici despre agnostici (cei care nu cred că există dovezi obiective cu privire la existența unor fenomene supranaturale/divine și care sunt într-o stare de îndoială mai degrabă decât necredință). Nu vorbesc nici despre acele persoane care nu oferă nicio importanță credinței/necredinței. 

Un ateu este o persoană care neagă existența divinităților de orice fel, a supranaturalului și a vieții de apoi în orice formă. Într-o țară profund religioasă, acesta va fi întotdeauna un act de rebeliune, chiar și în lipsa acțiunilor vehemente în acest sens — într-o țară laică (și în practică, nu doar în nume), ateismul rămâne doar o alegere de necredință și se poate transforma în rebeliune doar în cazul unor acțiuni explicite împotriva celorlalte credințe (ceea ce, istoric vorbind, se întâmplă mult mai rar decât viceversa). 

În prima lui fază, cred că ateismul meu a fost un act de rebeliune împotriva Bisericii. Și a fost un act de rebeliune împotriva credinței unitare și supremației iubirii heterosexuale și reproductive. A fost un act de răzvrătire împotriva misoginismului — un mod de a-mi obloji propriile răni, de a-mi recăpăta forța identitară, proces prin care am trecut apoi și cu alte manifestări sociale și culturale, nu doar religioase. Poate că, dacă aș fi experimentat religia altfel, azi nu aș fi fost atee. Poate. Însă rotițele din mintea mea se blochează — am trecut o graniță și am ars podurile, privesc cu indulgență candidă agnosticismul, mă îmbrățișez cu frații mei creștini, respect și accept viziunile altora — lecția prețioasă perpetuată de filosoful Todd May cu care, în sfârșit, pot fi de acord. 

Noaptea, când sunt singură în întuneric și încerc să privesc tavanul prin beznă, știu că nu e nimic acolo. Nu mi-e deloc rușine. Nici frică. Nu sunt furioasă. Și asta îmi oferă pace. 


Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #6, ediția de iarnă 2022-2023.

mm
Ramona Boldizsar
Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan. O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici