E dimineață, fiica mea se trezește târziu și eu sar din pat să-i citesc Franklin și Ziua Recunoștinței pentru că i-am promis la culcare. Nu are rost să oftez și să mă frustrez, cu toate că de multe ori se întâmplă. Dar o promisiune e o promisiune. Doar după mă voi spăla pe dinți și o să trag un ochi la chiuveta plină ochi de vase. M-am tăiat la deget cu o zi în urmă și nu le-am mai spălat. Nici în dimineața asta nu o să aibă un destin mai bun — mă împunge un sentiment de vinovăție, îmi iau cafeaua și plec din bucătărie.
Și mă gândesc la Jeanne Dielman și ritualurile ei — la cum, în prima oră de film, mi-am zis că mi-ar plăcea și mie să fiu așa. Să rezist ritualului și repetitivității. Să spăl vasele în fiecare seară. Să pun paharele în același loc. Să mă bucur de o cafea la aceeași cofetărie în fiecare zi, pe același scaun. Să nu vreau mereu să schimb spațiile și să mă sufoce obiceiurile. Apoi mi-am dat seama: există o obsesie aici — dacă lui Jeanne Dielman i s-ar fura acest ritual, dacă ceva l-ar deregla, oare ar supraviețui? Cum nici eu nu pot supraviețui ritualului, cred că nici ea nu ar face față absenței lui — o intuiție de altfel corectă, dar să nu anticipăm. Atunci mi-am zis pentru prima oară că Jeanne are cel puțin o tulburare obsesiv-compulsivă — unde controlul este esențial. Și, lipsa lui, provoacă un disconfort teribil (Vicente Villanueva în 2017 tratează hilar problema TOC-ului într-un film care aduce mult cu umorul lui Pedro Almodovar).
În continuare, deși viața lui Jeanne mă intrigă grozav, sunt atrasă de viziunea regizoarei — Chantal Akerman pune în scenă o femeie care pentru minute în șir trebăluiește în bucătărie. Ne-o arată în detaliu cum gătește, cum spală vase, cum se șterge pe mâini pe prosopul din bucătărie agățat la locul lui, cum șterge bine și tacâmurile înainte de a le pune în compartimentul lor special. În fiecare dimineață se trezește înainte să sune alarma, deschide fereastra, își face patul și pune un prosop deasupra lui. Pe fiul ei îl trezește doar după ce îi aprinde soba. Pregătește cafeaua. Toate lucrurile sunt făcute cu atenție și meticulozitate — nu uita, Jeanne e o femeie a ritualului.
Iar Chantal Akerman prinde toate aceste momente care, într-un film mai modern, poate că dispar cu desăvârșire. În fiecare după-amiază, pe Jeanne o vizitează câte un bărbat pe care-l conduce în dormitor și cu care face sex — de când i-a murit bărbatul, se culcă cu bărbați pentru bani (pe care-i pune în același vas albastru cu alb din sufragerie). Când ușa camerei se închide, nu intrăm cu Jeanne. Așteptăm la ușă și urmărim cum lumina din hol se schimbă. Chantal Akerman ne-o prezintă pe Jeanne Dielman frecând vasele cu aceeași perie în fiecare zi, ne-o arată cum merge din magazinel în magazinel să găsească un nasture potrivit pentru un palton vechi de-al fiului ei, dar nu ne arată nimic din actul „vulgar” al prostituției. M-a intrigat și acest aspect, de ce nu o urmărim niciodată pe Jeanne acolo dacă suntem atât de atenți la fiecare lucru care-i ocupă existența?
În Mama râde, cartea-memoir a regizoarei (apărută la noi în traducerea Aureliei Ulici la Black Button Books), Chantal Akerman vorbește adesea despre cât de mult detesta mama ei faptul că ea era dezordonată și neîngrijită. Nu e nimic dezordonat și neîngrijit la Jeanne Dielman — e aproape un antiportrait din punctul ăsta de vedere. Jeanne Dielman e ordine și îngrijire (a fost inevitabil să nu compar cele două cadre după ce am citit cartea). Dar am aflat, de asemenea, că Chantal Akerman nu este pudică — de ce nu ne arată nimic din ce se întâmplă în dormitorul lui Jeanne? E ușor de concluzionat că această mișcare e intenționată. În anii ‘70, Jeanne Dielman, o văduvă respectabilă, se ocupă cu gătitul, curățenia, cumpărăturile, grija fiului său și orice lucru asemenea. Viața oricărei alte femei casnice sau văduve ar fi trebuit să arate la fel. Viața lui Jeanne e acaparată de aceste treburi pe care ea le face, într-adevăr, cu rigurozitate.
Ceva se schimbă când, la finalul unei întâlniri, Jeanne are părul răvășit și ceva din expresia ei ne spune că nu e în regulă. Dar pentru că nu am urmat-o, nu știm ce s-a întâmplat. De aici, presupozițiile mele au început să se deruleze pe secvențe. Lui Jeanne îi scapă lucrurile din mână, uită să stingă lumina înainte să iasă din cameră, arde cartofii pentru piure. Ritualurile sale încep să se năruie, unul câte unul — expresia ei liniștită se transformă într-una agitată. Atunci începe să-ți fie frică pentru Jeanne. Vom afla, intrând cu ea în cameră în ultimul cadru din film, că ceea ce i-a năruit universul a fost tocmai lipsa controlului. Sau asta voi presupune eu. Jeanne Dielman a avut un orgasm în timpul actului sexual și asta i-a detronat întreaga existență. A pierdut controlul asupra propriei persoane — în ultimul cadru o privim cum încearcă să-și realinieze universul, stă pe scaun și privește în gol și ceva din expresia ei pare să ne sugereze că-și spune în minte: e bine, acum totul e bine, totul va reveni la normal.
Chantal Akerman a făcut un film de excepție — în trei ore o privim pe Jeanne Dielman cum gătește, aranjează, trebăluiește, se spală, stinge becuri înainte să iasă din cameră, ia haina băiatului ei (și a bărbaților care o vizitează) și le aranjează meticulos la locul lor. Cea mai mare parte a vieții ei e prinsă în aceste treburi. E elogiu sau tragism aici? Când pierderea controlului se reflectă asupra ritualurilor ei — asupra acestor treburi care îi construiesc viața, toată existența ei e deturnată. Eu zic că e ceva tragic aici.
De ce ai vedea acest film feminist din anii ‘70 despre o femeie văduvă, casnică și prostituată (termenul potrivit azi ar fi lucrătoare sexuală)?
Uite 5 motive:
- Captează esențialitatea și inutilitatea vieții casnice (proprie multor femei și azi)
- Vorbește (doar prin imagini) despre misoginismul și nedreptatea societății cu privire la femeie și libertățile sale: este în regulă să știm că spală vase și că toată viața ei se învârte în jurul altora. Nu e în regulă să știm că face sex. Și, doamne ferește, că din această activitate derivă și plăcere pentru ea (e aici un antagonism teribil, mai ales având în vedere finalul).
- Ne prezintă foarte subtil această idee conform căreia nu poți ști mai nimic din ce se întâmplă în interiorul cuiva, chiar dacă la exterior pare să ducă o viață perfectă. Și, deci, cât de importantă este sănătatea mintală — aici cu privire și la tulburarea obsesiv-compulsivă, dar probabil și psihopatie.
- Trece prin „mai multe ape” rolul femeii (care este și mamă aici) — Jeanne e deja o văduvă atipică pentru că sub fațada existenței sale casnice există și prostituția — cât ar însemna acest lucru în societate, nici nu trebuie să ne gândim prea mult, dar ce înseamnă asta pentru Jeanne? Aici intră în scenă foarte bine ideea de control perpetuată în fiecare gest al personajului.
- E o superbitate cinematografică care te va hipnotiza.
M-a cucerit Chantal Akerman — nu știam dacă o să am răbdare pentru un film în care mare parte din timp o femeie spală vase și gătește, dar mi s-a părut cu adevărat fantastic câte lucruri a putut să transmită prin atât de puține cadre și personaje — citind Mama râde, am călătorit cu totul diferit la numărul 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles. Am văzut o parte din Chantal Akerman (și credințele sale) în filmul ăsta, am văzut femei pe care nu le cunosc dăruindu-și viața muncii casnice și asta m-a răscolit. Inevitabil, m-am gândit la ceva ce adesea aud, câte ore are ziua ta? Și cât din astea, ca femeie, le petreci spălând vasele? Cât din plăcerea ta poate fi arată? Câte din deciziile tale sunt judecate direct & indirect de societate? Câte s-au schimbat în ăștia 47 de ani de când a făcut Akerman filmul? Cât din Jeanne Dielman există în fiecare dintre noi?
Jeanne Dielman 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles este regizat de Chantal Akerman și a apărut în 1975. Jeanne este jucată de actrița Delphine Seyrig.
