În România există persoane care și-au pierdut mama din pricina unui avort făcut în perioada comunismului — și probabil o mare parte din mamele noastre au trecut printr-o experiență sau cel puțin o frică din punctul ăsta de vedere. Din 2020 încoace Polonia, o țară religioasă, o să spui, și de-aia, a interzis avortul — cu singurele excepții în care viața/sănătatea mamei e în pericol sau sarcina a survenit în urma unui viol (cel puțin așa o să citim pe internet, dar realitatea s-ar putea să fie puțin diferită și să fie mult mai complicat de atât chiar și în situațiile „excepționale”). În SUA deja mai multe state se bucură de noua realitate istorică. În Missouri, de exemplu, avortul este ilegal indiferent de situație. Adică indiferent dacă viața mamei e pusă în pericol sau dacă a fost violată.
Încerc să înțeleg ce tocmai am scris, dar îmi e greu. La fel cum mi-e greu să înțeleg de ce unele persoane au început să se atace și să spună că feministele și-așa voiau să oblige toți bărbații să facă vasectomie… Sunt bărbați, dar și femei, care cred că interzicerea avortului e ok, e foarte bine, pentru că li se pare mai bine să ai un copil nedorit pe care eventual să-l și abandonezi decât să nu-l aduci pe lume. Aceiași oameni, fără îndoială, nu ar clipi dacă ar fi vorba despre propria lor viață și nu ar mai plana deasupra lor nicio îndoială morală. Pentru că așa se întâmplă, de obicei, cazul clasic al Oliviei Steer care e super contra-vaccinare, dar copiii ei sunt vaccinați. E ușor să dai din gură și să-ți dai cu părerea dacă nu te afectează.
La fel cum e întotdeauna ușor ca un bărbat să ia o decizie pentru corpul unei femei, că nu-l afectează cu nimic. Problema e că nimeni nu ar trebui să ia niciodată vreo decizie cu privire la corpul altuia. Sintagma asta, autonomia corpului ar trebui să fie autosuficientă și să limiteze orice impresie, lege sau dicton asupra corpului altei persoane. Cu alte cuvinte, nici măcar o femeie nu ar trebui să poată să-i spună alteia că nu are voie să facă avort, darămite o persoană care nici măcar nu are uter. Pentru că nu e corpul ei și, deci, nu e decizia ei. Sigur că ne lovim de problema morală a naturii fătului, e sau nu o persoană/ființă etc. Doar că discuțiile teoretice rămân doar asta, discuții teoretice, în fața realității problema se pune altfel: de ce ai aduce pe lume un copil nedorit? Cine o să aibă de câștigat din asta? Copilul? Căruia nu îi poți oferi dragoste și nici siguranță și nici nimic din ce ar trebui să primească un copil?
Ca mamă, ce pot spune e că e foarte greu să crești un copil. Fizic, emoțional, financiar. Este extrem de greu. Cu un copil dorit și iubit de la pământ până la cer. Mi se umple inima de bucurie la orice gest minuscul pe care îl face și o ador. Și totuși, nu e ușor deloc să ai un copil. Nu-mi pot imagina ce înseamnă să crești un copil pe care nu ți l-ai dorit. O femeie din Alabama povestea de curând într-un articol pentru huffpost cum a fost obligată (la 17 ani!) să păstreze și nască copilul violatorului ei. A fost violată, a rămas însărcinată și a fost obligată să nască acest copil chiar și atunci când s-a putut determina că nu va trăi mult după naștere, pentru că era un copil cu mari probleme. Nu a avut opțiunea de a avorta, deși a protestat, deși a plâns, deși i-a rugat pe mama și pe doctorul ei să n-o oblige să facă asta. Așa că nu doar că a fost violentată o primă dată (pentru că violul nu are nicio legătură cu sexul, ci doar cu violența!), dar și atunci când a născut a avut parte de aceeași violentare. O naștere este o experiență traumatică chiar și atunci când îți dorești cu toată ardoarea acel copil. Dar când nu o faci? Să fii obligată să naști când nu îți dorești să faci acest lucru? Scriu asta și mă înfior. Nu e doar de domeniul fantasticului. E de domeniul grotescului și e realitatea în care trăim.
Nu cred că femeile din România se simt în siguranță
Dar pe tine cu ce te afectează? E o întrebare pe care multă lume simte s-o pună azi, ceea ce a iscat un întreg trend pe Tik Tok unde femei din diverse țări își expun solidaritatea pentru femeile din SUA și chiar își oferă locuința pentru refugiu temporar, în caz de nevoie, versurile care acompaniază acest trend sunt așa: if we go down, we go down together. Și cu întrebarea asta, pe tine cu ce te afectează?, am o problemă. Chiar dacă ne-am simți în siguranță, tot ne-ar afecta și tot ne-ar păsa că femei din alte țări nu au dreptul asupra propriului lor corp. E o crimă. E normal și empatic să simți solidaritate pentru alte femei cărora le e negată o libertate. Mai ales una primară. Și mai e ceva. Nu cred că femeile din România se simt în siguranță. Nu cred că femeile din România cred că, ah, noi am scăpat, la noi sigur nu se mai poate întâmpla așa ceva. Și sunt voci care vor spune că ba da, pentru că avem o pată istorică prea mare ca să ne putem întoarce la așa ceva. Dar poate că persoanele astea sunt mai degrabă bărbați pe care nu-i afectează neapărat în mod direct o lege anti avort (deși ar trebui). Experiența mea cu România, țara în care m-am născut, în care am copilărit și trăit și în care trăiesc în continuare, nu e una care să-mi sugereze super multă siguranță. Pentru că e o țară foarte misogină și sexistă în care religia este încă foarte importantă. Nu am o problemă cu religia în sine, cu toate că eu sunt atee, dar am o problemă cu orice formă de îndoctrinare sau îngrădire a libertății femeilor. Faptul că în 2022 încă mai punem femei la zid pentru orice, faptul că în 2022 încă mai avem tupeul să vorbim despre corpul femeii ca obiect nu doar că mă dezgustă, dar mă face să înțeleg că nu, nu suntem cu adevărat în siguranță. Dar chiar dacă am fi, cum să nu te afecteze?
În acest context, mi-am amintit, involuntar, de vorbele Chimamandei Ngozi Adichie. Vorbește despre feminism în multe contexte, dar într-un Ted Talk despre feminism: We Should All Be Feminists (transcris și publicat, a apărut și la noi la editura Black Button Books), spune că va înceta să vorbească despre feminism când această noțiune o să devină redundantă. Iar noi suntem ani lumină distanță de această posibilă realitate. Azi, mai mult ca oricând, avem nevoie de feminism. Și deja știu că mulți sar împotriva feminismului pentru că nu-l înțeleg și nu pricep ce-i aia.
Uite cinci pași simpli prin care să-ți dai seama dacă ești feminist
Dacă nu te regăsești în niciuna din astea, îmi pare rău, nu ești feminist și trebuie neapărat să te cauți pentru că ești una dintre persoanele toxice din lumea asta.
- Crezi că femeile sunt egale bărbaților și susții acest lucru prin comportamentul tău.
- Crezi că femeile ar trebui să decidă singure cu privire la corpul lor și orice îl privește pe acesta.
- Crezi că e dreptul unei femei să spună NU într-o situație în care asta simte, fără ca acest lucru s-o transforme brusc în ceva deplorabil.
- Crezi femeile atunci când îți spun că nu se simt în siguranță. Și ajuți, dacă poți. De exemplu, prin comportament, că-i cel mai simplu și nu ar trebui să necesite niciun efort.
- Crezi că faptul de a fi femeie nu definește capacitatea intelectuală a cuiva: pe limba tuturor, nu spui lucruri de genul: femeile nu știu să conducă pentru că sunt femei, femeile trebuie să stea la cratiță pentru că sunt femei, femeile sunt prea proaste să facă asta pentru că sunt femei (i.e. nu ești misogin).
Felicitări! Ăsta e un prim pas. A fi feminist nu e mare brânză. Practic, tot ce trebuie să faci este să crezi că femeile sunt doar ființe umane cu aceeași libertate și capacitate și că ar trebui respectate la fel ca orice altă ființă umană. Nu e cine știe ce. Feminismul nu înseamnă vrăjitorie, ars pe rug, ură nefondată și altele de genul ăsta. Uneori, ura se întâmplă, cum e în viață. Uneori, se întâmplă și să existe persoane radicale, ca în orice mișcare. Dar feminismul, în primul și în primul rând, este despre egalitatea dintre femei și bărbați.
Iar această egalitate nu există — cum poate să existe când se interzice avortul? Cum poate să existe când, în SUA, locul ăla cu visul american, cu libertate, o armă are mai multe drepturi ca o femeie? Cum poate să existe când eu, ca femeie, primesc remarci misogine și sexiste constant? În condițiile în care eu sunt căsătorită, am o relație heterosexuală complet acceptabilă și chiar aplaudată de societate, am un copil (nu doi, ceea ce e neplăcut pentru societate că mi-ar trebui și un băiat. Dar sunt în grafic, oricum). Imaginează-ți cum e să faci parte dintr-o minoritate, atunci lucrurile sunt cu atât mai grele. Mi se întâmplă des să fiu judecată doar pentru că sunt femeie — uneori judecățile sunt chiar pozitive, ceea ce e cu atât mai ridicol.
Suntem atât de misogini că nici nu ne mai dăm seama că ce spunem e misogin sau sexist, ne deranjează feminismul pentru că ne pune într-o situație de disconfort. În care trebuie să ne schimbăm și să nu mai credem că prejudecățile grosolane pe care le avem sunt adevăruri. Știu, e greu să renunți la a mai crede că femeia e proastă, asta te pune într-o poziție în care chiar s-o crezi când îți spune că i-ai făcut ceva rău, iar asta e neplăcut. Dacă te deranjează feminismul, nu e pentru că feminismul e bau-bau, ci pentru că s-ar putea ca tu să fi făcut ceva prea ușor condamnabil.
Avem nevoie de feminism pentru că zilele trecute când am fost la joacă cu fiică-mea, o fetiță râdea de un băiat că are șosete de fete, iar un băiat îi tot spunea să se ducă să se joace cu păpușile că ei au treburi serioase, de băieți. Pentru că o mamă zicea că i-a luat bicicletă băiatului ca să își consume energia, dar că nu știe ce să mai facă cu fii-sa că e un drac, nu e cuminte deloc. Pentru că o fetiță i-a zis fetiței mele că albastru, culoarea preferată a fiică-mii, e o culoare de băieți. Pentru toate lucrurile simple și pentru toate alea complicate, avem nevoie de feminism pentru fetele noastre și pentru noi, iar dacă ție ți se pare că nu, atunci crezi că femeile nu ar trebui să aibă drepturi. Și atunci, îmi pare rău, dar tu ești problema. Nu feminismul.
