Romanul lui Dragoș C. Costache – În tăcerea nopții (Tritonic, 2023) –, cu un titlu care ne trimite asumat clișeic spre scrierile polițiste clasice cu un cuplu detectivistic care descurcă ițele unor crime cu substrat politic, și cu o copertă frumos ticluită de Liviu Bărbulescu, este o paradoxală „reconstituire” ironico-fantezistă a unui an 1926 care nu a existat, într-un București în care noroaiele, căruțele, mașinile de lux, interlopii, cuțitarii și dadaiștii, vrăjitoarele, patronii de cluburi underground, traficanții de arme, complotiștii, protolegionarii cuziști, veteranii de război și femeile-polițist coexistă într-o „armonie” care trebuie menținută cu orice preț.
România se află sub stăpânirea unei guvernări progresiste, regele belgian reformist Albert decizând că femeile, romii și evreii „sunt și ei oameni” și au drepturi, că toți cei născuți în România pot căpăta cetățenie, iar femeile sunt integrate și primesc slujbe rezervate până atunci doar bărbaților.
Acesta este contextul în care autorul poate construi personajul cel mai interesant al romanului (fiindcă „Progresul social poate fi măsurat exact după poziția socială a sexului frumos” – Marx), pe Milia Popova, prima femeie subcomisar la brigada Omoruri de la Poliția și Siguranța Capitalei, o dobrogeancă-queer-mesager al schimbării, care face parte din „Păsărele lui Albert” (promoție de fete școlarizate, cu drept de a intra în magistratură și interne, prin decret regal). Milia are intuiția unor viitoare vremuri negre, simte frică, un frig paralizant, o angoasă provocată de aerul rece al posibilelor schimbări aduse de „un drac, ceva rece, croit din întuneric”. Pe tot parcursul anchetei, ea se concentrează pe ce este „corect” („Nu e vorba aici de poliție, domnilor, zise Milia brusc. Nu e vorba de ce trebuie să faceți, de datorie. Simțea ceva, o oportunitate. O ocazie unică de a face lucrurile bine, de a echilibra balanța lumii, a schimba fundamental calea pe care se îndrepta lumea, frigul care o cuprinsese în zilele trecute, sentimentul de angst. Închise ochii și zise: E vorba de ce e corect”).
Fascinația pe care o exercita ca polițistă începea să-și piardă luciul în momentul în care ajungea să pună întrebări pertinente. Întrebările pertinente erau pentru bărbați, în mintea bărbaților, cel puțin. Colonelul făcu o pauză, apoi o privi cu admirație. Hm, poate că nu depășise totuși limitele?
— Mă scuzați că vă întreb, dar… Dumneavoastră sunteți dintre așa-zisele polițiste ale Majestății Sale, nu-i așa? Adică nu sunteți o calfă, une étudiante, nu?
— Nu, domnule colonel. Sunt produsul finit.
— Fascinant! Să știți că respect foarte mult ce faceți, dumneavoastră, colegele dumneavoastră, Majestatea Sa regele. Doar așa putem să scăpăm de aceste apucături balcanice, prin progres! Și ce poate fi un semn mai mare al progresului decât alfabetizarea și integrarea în meserii a sexului frumos!
Alături de ea evoluează comisarul Adrian Popescu, șef și partener în anchetele de pe teren, un veteran antrenat să omoare și chitit să ducă la bun sfârșit o anchetă lăsată să treneze de Armata cu care Poliția își dispută cazul, întrucât cel asasinat este ofițer militar de la Informații și Semnale. Popescu este alcătuit din lumini și umbre, mai mult văzut prin ochii Miliei drept „un idiot cu suflet de aur”, „o figură de circ sau pantomimă”, un tip talentat, dotat cu „un instinct nefericit al posibilului”, un bărbat „grobian și pus pe soții”: „Milia se uită spre el – mic, gras, roșu la față, o minte ascuțită într-un corp de birjar, și cu umorul unui cioban pe deasupra. Un erou de război cu o rană adâncă-n suflet, rană umplută cu semințe de bostan și glume de bădăran; Popescu era nebun, o specie de nebunie masculină, de bravadă și siguranță, care încet-încet o infecta și pe ea”. Popescu este un produs al lumii vechi, violente, traumatizate de războaie, nesufocate însă de prejudecăți și extremisme și străbătute de unde vagi de umanitate.
Această istorie alternativă propusă de autor camuflează intenții revizioniste (o metodă originală a lui Dragoș C. Costache de critică de cercetare prin recurs la ficțiune polițistă), topește în ea o problematică actuală și pune pe tapet spinoasele probleme legate de naționalismul extrem, xenofobie, antisemitism, rasism și sexism/machism, atitudini și poziții antiprogresiste coagulate în jurul unor instituții sau grupări politice paralele de extremă dreapta, care inventează chiar un nou termen, „rumân”, pentru a-i delimita pe cei cu sânge pur, curat românesc, de cetățenii care dobândesc, prin legile „date de străini”, o calitate pe care n-o merită („Rumân era cuvântul pe care-l adoptaseră vechii bigoți după ce noua constituție dăduse tuturor cetățenie, indiferent de etnie, religie și rasă. Statul, cu regele în frunte, transformase privilegiul cetățeniei într-un drept pentru toți cei născuți sau naturalizați pe pământ Românesc, care pământ aproape se dublase după război, dar adusese cu el ruși, turci, unguri și evrei. Rumânii clamau privilegiul sângelui, cel de gintă, al celor care se pretindeau din trupul străbunilor, din Dacia Preistorică”).
Complotiștii cuziști („Oamenii din Liga lui Cuza nu erau liberali sau conservatori… erau ceva nou, ceva caustic. Gaze de luptă pe un câmp de bătaie politic unde lumea încă se duela cu muschete”) vor să readucă „normalitatea” impusă de „valorile poporului rumân”, să repună lucrurile pe făgașul știut, să scoată femeile din straiele bărbătești și din locurile de muncă ocupate exclusiv de bărbați și să le redea rolul de „susținătoare ale bărbaților, de mame, eroine ale neamului”, să curețe națiunea de „camarila de grecotei, jidovi, unguri, ruși și toate celelalte neamuri alogene ce controlau statul”, să facă revoluție, „jidaniadă”. Toate în numele Patriei și al poeziei Poetului (referire la Doina lui Eminescu, n.n.).
Punctele forte ale romanului sunt, așadar, cuplul Popescu-Popova („duetul bulldog-pisoi”), incompatibili în aparență, dar funcționali ca duo detectivistic, și punctările inteligente ale unor aspecte politice ale unui 1926 inexistent, care ar putea fi un 2026 viitor, în contextul radicalizării mișcărilor de extremă dreapta sau a celor ultraconservatoare.
În ceea ce privește scriitura, Dragoș C. Costache are niște opțiuni stilistice interesante, arhaizând, franțuzind și grecizând, așa încât efectul e unul de teleportare lingvistică. Cu riscul de a suporta consecințele înotului împotriva curentului minimalist-trendy, autorul optează pentru descrieri stufoase, nu evită aglomerările adjectivale, portretizează în manieră clasică, se lasă furat de clișee detectivistice, urmăriri și operațiuni de filaj, împușcături, atentate și tortură, incursiuni prin cluburi, „saloane de domni”, birturi și prin „țigănia de sub dig” (unde își face loc și o dimensiune paranormală), fără a uita însă de sine, așa încât pastilele umoristice și atitudinea detașat ironică au efect de calibrare.
E un debut bun, fără doar și poate.
