De fiecare dată după ce termin de citit un roman scris de Elif Shafak afirm cu tărie: da, este una dintre scriitoarele mele de suflet! Fiecare roman în parte — deși toate sunt legate între ele de un fir invizibil — este diferit și reprezintă o adevărată experiență senzorială. Simți parfumul, gustul, atingerea Istanbulului, reușind să vizualizezi fiecare colțișor din acest oraș, dar și din viața fiecărui personaj în parte. Nu știu dacă mai există vreun cititor care nu a auzit de Elif Shafak, dar mi-aș dori să nu. Este interesant să descoperi cât de multe lucruri avem în comun și cum ne identificăm cu aceleași superstiții și moduri de a privi viața, fapt care facilitează înțelegerea cărților ei.
Romanul 10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie pornește de la ideea conform căreia după ce omul moare, creierul mai supraviețuiește un timp prin intermediul amintirilor. Cumva, omul reușește să facă o ultimă călătorie printre amintirile care s-au salvat în creier, amintiri pe care poate că nici nu a reușit să le acceseze cât a fost în viață. Acest lucru m-a dus cu gândul la ce spunea bunica mea și anume că după moarte, sufletul iese din corp și privește totul în jur, apoi pornește într-o călătorie prin locurile prin care a umblat, rememorând diverse situații.
Vedem viața Leilei Tequila din momentul prezent, trupul ei aflându-se într-o pubelă de la marginea orașului, și ne lăsăm purtați în trecut prin intermediul amintirilor ei. Jucăm acest dans prezent-trecut, trecut-prezent fără a ne împiedica nici măcar o dată deoarece Elif Shafak este cu adevărat un bun coregraf al cuvintelor.
Toate personajele din roman au pseudonime, trăiesc sub o mască, cu teamă și asumare în același timp. Toți fug de trecutul lor întunecat și încearcă cu disperare să-și găsească locul și fericirea. Destine frânte ale căror drumuri se intersectează și se unesc, încercând să se sprijine unul pe celălalt. Cei cinci prieteni ai Leilei, Nalan, Zaynab122, Humeyra, Sabotaj și Jameelah, luptă până în ultima pagină a romanului pentru a-i oferi liniște măcar în viața de apoi.
Leila cunoaște suferința mult prea devreme, sub mai multe forme, iar în loc să găsească înțelegere în familia ei, va fi obligată de împrejurări să accepte decizia tatălui său ori să își ia viața în propriile mâini. Însă povestea Leilei nu este una singulară, ci reprezintă vocea tuturor femeilor abuzate, a celor cărora li se refuză până și dreptul de a fi victime, a celor care trebuie să respecte deciziile impuse de familiile care devin complice cu agresorul, de societatea ipocrită, a celor fără apărare și care sunt folosite pentru a atinge diverse interese.
Odată ce ne-au înfrânt sufletește, știu că n-o să plecăm nicăieri.
Însă Leila pleacă de acasă, deși sufletul ei a fost mototlit ca o hârtie nefolositoare. Și chinul ei nu se oprește aici. În Istanbul, Leila este vândută unui bordel și viața ei se desfășoară sub greutatea constantă a zilei de mâine, a nevoii de supraviețuire, a acceptării și a dorinței de a găsi măcar un gram de liniște și fericire. Cine crede că lucrătoarele sexuale nu au o poveste, se înșală amarnic. Și mai ales, de ce îi este societății atât de frică de ele? Povestea Leilei Tequila mi-a dat mult de gândit, așa cum mi s-a întâmplat și cu romanul Cameliei Cavadia, Purgatoriul îngerilor. Privim copiii străzii cu ochii semi-deschiși de teamă să nu vedem cu adevărat realitatea care zace în spatele acelor chipuri triste și murdare care cerșesc. Întoarcem capul în partea cealaltă pentru a nu ne zbuciuma viețile. Nu așa procedăm și când citim despre povești precum cele ale Leilei Tequila? Punem etichete și refuzăm să credem că suferința este a unor oameni, că fiecare are o poveste și are dreptul să fie ascultat.
Cimitirul celor Singuri este locul în care sunt îngropații oamenii care nu reprezintă nimic pentru societate, oamenii damnați, ghinioniștii, cei renegați. Întreaga lor existență se reduce la un nume scrijelit pe o bucată de lemn. Cimitirul celor Singuri poate reprezenta și indiferența cu care privim lumea, de cele mai multe ori. Acel loc întunecat și rece din mintea noastră în care ascundem tot ce nu vrem să ne deranjeze.
Aproape oricine dintre cei îngropați în Cimitirul celor Singuri era, într-un fel, un paria. Mulți fuseseră ocoliți de familie sau de oamenii din sat sau de societate în general. Cocainomani, alcoolici, cartofori, infractori mărunți, vagabonzi, fugari, scursuri, cetățeni dispăruți, bolnavi mintal, epave, mame necăsătorite, prostituate, pești, travestiți, bolnavi de SIDA…Nedoriții. Toți cei considerați de societate niște paria. Lepre culturale. Printre ocupanții cimitirului se aflau și ucigași cu sânge-rece, criminali în serie, atentatori sinucigași cu bombă și agresori sexual, dar și, oricât de uimitor ar părea, victimele lor nevinovate. Cei răi și cei buni, cei cruzi și cei milostivi fuseseră îngropați la doi metri sub pământ, unii lângă alții, în șir după șir uitat de Dumnezeu. Cei mai mulți dintre ei nu aveau nici măcar cea mai rudimentară piatră funerară. Nici un nume sau o dată de naștere. Doar o scândură de lemn prost cioplită cu un număr, iar uneori nici măcar atât, doar o tablă ruginită.
Tot ce ni se întâmplă încă din copilărie va schimba întregul curs al vieții noastre. Acesta este un fapt dovedit de-a lungul timpului și dezbătut în mii de cărți. Când avea numai 6 ani, Leila devine victima unchiului său, care își exercită toată puterea pe care o are asupra copilei. După ce abuzează de ea, îi insuflă sentimentul de vinovăție, făcând-o să creadă că a fost complice la tot ce s-a întâmplat.
Leila se simțea confuză, stânjenită. Știa instinctiv că făcuseră ceva rău, care n-ar fi trebui să se întâmple niciodată. Era vina ei.
Unchiul îi spune că este „murdară ca toate celelalte”, vorbe care se răsfrâng asupra Leilei ca un blestem, împotriva căruia nu i se împotrivește, ci ajunge să îi cedeze în cele din urmă. Devine murdară, se simte astfel și nu își dă nici o șansă să se salveze. Pe lângă toate secretele care existau în familia aceea, secrete pe care Leila le-a păstrat, cel mai tare a durut-o să vadă că toți cei pe care îi iubea se întorseseră împotriva ei de dragul aparențelor, pentru a nu vorbi lumea rău despre ei. Tatăl ei, aflând ce se întâmplase, deși știa adevărul, luptă cu fratele său împotriva fiicei sale, iar mama, mătușa și toți ceilalți făceau „ceea ce trebuie”, nu ceea ce era corect. Era doar un copil și în loc să primească mângâiere, a fost respinsă, privită ca pe ceva stricat care nu mai are șansa să funcționeze vreodată ca înainte. Sentimentul de vinovăție și gândul că Allah o va pedepsi au transformat-o, au determinat-o să renunțe la ea, căci oricum acolo nu mai era nimic de salvat.
Dacă familia nu poți să ți-o alegi, ai șansa aceasta când vine vorba despre prieteni, iar Leila profită la maxim de această oportunitate, înconjurându-se cu oameni buni, care o iubesc cu adevărat. Oameni cu sufletul la fel de zdrelit ca al ei, căci numai aceia care au cunoscut întunericul puteau să o ajute să caute lumina într-un oraș atât de parșiv. Acești prieteni vor face tot ce le stă în putință pentru ca Leila să nu fie doar un număr din Cimitirul celor Singuri, chiar dacă își pun în pericol viața.
Leila era de părere că nu te poți aștepta să ai mai mult de cinci prieteni. Până și unul e o adevărată șansă. Dacă ai baftă, te-alegi cu doi sau trei, și numai dacă te-ai născut sub un cer plin de stele dintre cele mai norocoase, cu un cvintet – să-ți ajungă din plin o viață-ntreagă. Nu e înțelept să mai cauți alții, ca nu cumva să-ți pui astfel în pericol prietenia cu cei pe care poți conta.
Romanele lui Elif Shafak vorbesc despre toleranță, iubirea sinceră pe care ar trebui să i-o arătăm aproapelui nostru, șterge granițele culturale, religioase și încearcă să ne arate că lumea ar fi un loc mai bun dacă și noi am încerca să îmbrățișăm mai des și să îmbrâncim mai puțin. Tema religioasă ocupă un loc important și în acest roman, începând cu transformarea tatălui Leilei, care devine un adevărat habotnic, dar privind și înspre întreaga societate, cu apucăturile ei, prin prisma tuturor celor cinci prieteni ai Leilei. Zaynab112 se declară ca fiind o persoană credincioasă, care respectă cuvântul Domnului, însă niciodată nu își judecă prietenii, nici nu încearcă să îi convingă pe cei care nu vor să creadă, însă se întristează de fiecare dată când vede că religia devine un motiv de asuprire, de război, cauzând durere, în loc să aducă liniște.
Religia fusese întotdeauna pentru ea un izvor de speranță, energie și iubire – un lift care o ridica din subsolul întunecat spre lumină spirituală. O îndurera să știe că același lift putea la fel de ușor să-i ducă pe alții până jos de tot. Aceleași învățături care îi încălzeau sufletul și o făceau să se simtă aproape de întreaga omenire, indiferent de credință, culoare sau naționalitate, puteau fi interpretate astfel încât să dezbine, să deruteze sau să despartă oamenii, sădind semințe de dușmănie și vărsare de sânge. Dacă ea ar fi fost chemată la Dumnezeu într-o zi și ar fi avut șansa să-L vadă, i-ar fi plăcut să-I pună o singură întrebare, foarte simplă: „De ce îngădui să fii neînțeles de atâta lume, frumosul și milostivul meu Dumnezeu?”
Închei spunând că Elif Shafak este o scriitoare care merită citită și mă declar cucerită încă o dată de măiestria cu care reușește să zugrăvească un univers întreg. Am simțit fiecare secundă din cele 10 minute și 38 de secunde ale Leilei cu un gust sărat pe buze și cu siguranță nu a fost numai din cauza primei amintiri, aceea a nașterii Leilei și scufundarea ei în sare. Acest roman este într-adevăr, așa cum scrie pe ultima copertă: „Un roman luxuriant, senzual… Unul ce le împrumută o voce oamenilor pe care nu-i vedem, pe care ne ferim să-i atingem, celor abuzați și distruși, țesând cântecele lor dureroase într-o pânză minunată.” (Financial Times)
