Zilele trecute, Înalta Curte de Casație și Justiție a luat hotărârea prin care achita torționarii disidentului Gheorghe Ursu, fapt ce a generat o amplă dezbatere în societatea civilă. În strânsă legătură, voi încerca, pornind de la câteva filme, să analizez imaginea colectivă a mediului carceral românesc din perioada 1948-1999.
Teza foucauldiană, al cărei adept sunt, pune școala, azilul, ospiciul, fabrica și închisoarea între instituțiile menite să asigure eficiența socială și, totodată, lipsa caracterului granular, sporirea omogenității. El vede societatea din perioada capitalistă caracterizată de panopticism și ubicuitatea supravegherii transformă societatea dintr-una cu instituții corecționale într-una spionajului și supravegherii, ca metode neinvazive de control generalizat. Literatura are numeroase exemple în care e descris mediul specific închisorii de la Arhipelagul Gulag (de Aleksandr Soljenițîn) la cărțile lui Sven Hassel, ce redau atmosfera din batalioanele disciplinare naziste din Al Doilea Război Mondial, până la preferata mea, Povestiri din Kolîma (de Varlam Șalamov).
Am făcut o listă cu 10 filme românești al căror subiect e legat de mediile corecționale ce au existat la noi în țară.
Arest (2019, r. Andrei Cohn)
Arest e un film minimalist, destul de brutal, ale cărui acțiuni se petrece la mijlocul anilor ‘80. Întreaga acțiune a filmului se petrece într-o singură cameră, o celulă din arestul Miliței, unde un condamnat de drept comun îl va tortura prin tehnici progresiv mai dureroase pe arhitectul Dinu Neagu. Această tehnică a fost amplu folosită de Securitate în acea perioadă.
Filmul amintește de Procesul lui Kafka, iar desfășurarea acțiunii devine din ce în ce mai insolită pe măsură ce trec zilele. E interesant de remarcat cum Neagu se distanțează de realitate fiind mereu convins că va fi eliberat curând și evitând să intre în logica absurdă a vieții din celulă. E un film recomandat pentru a vedea cât de dură e violența totalitarismului la un nivel micro.
Cel mai iubit dintre pământeni (1993, r. Șerban Marinescu)
Realizat după romanul omonim al lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni reușește să vorbească atât despre justiția din perioada Dej, cât și despre condițiile de încarcerare într-un lagăr, mai exact mina de sare de la Slănic.
Petrini, un profesor universitar de filosofie, e ridicat de Securitate în urma interceptării unei scrisori de la un fost coleg de facultate în care se găsește o frază ambiguă, pe care ei o considerau o glumă. Asta îi aduce mai mulți ani de pușcărie într-o colonie de muncă. Se descrie în detaliu perioada petrecută în temniță, din care nu lipsesc abuzurile autorităților, corecții fizice, abuzurile sexuale din partea altor deținuți. Se testează conceptul de limită a unui personaj; după toate nedreptățile, Petrini e în stare doar să decadă. Fenomenul penitenciar de atunci, în loc să scadă entropia, el doar o inversează și o mută din societate în viața personală a condamnaților. El e supus stigmei și după eliberare și forțat să semneze un angajament cu Securitatea și se confruntă și cu pierderea suportului familiei, totul culminând cu infidelitatea iubitei.
După-amiaza unui torționar (2001, r. Lucian Pintilie)
Probabil unul dintre cele mai bune filme din această listă, pelicula se bazează pe mărturia șocantă a torționarului Franț Țandără.
Gheorghe Dinică face un rol extraordinar, reușind să interiorizeze întregul fond malign a unei mașinării de ucis. Din cele 77 de minute, trei sferturi din timp avem un prim-plan cu Dinică și monologul acestuia. Ca orice film al lui Pintilie, grotescul de tip carnavalesc pătrunde ușor și erupe la finalul filmului.
Eu când vreau să fluier, fluier (2010, r. Florin Șerban)
Eu când vreau să fluier, fluier e o dramă post-decembristă destul de clasică care prezintă destinul unui condamnat pentru furt, Silviu, și relațiile lui familiale destul de complicate. E un film despre familiile destrămate și tăvălugul acestei destructuralizări care cade și asupra asistentei sociale Ana.
Pelicula sondează psihicul unui condamnat și integrarea lui rapidă în mediul infracțional în care soarta sa are dimensiuni instituționale și se vede investit cu putere, astfel decide să o răpească pe Ana. Filmul a luat aproape toate premiile Gopo în 2011 și Ursul de Argint în 2010, însă eu îl găsesc ușor tezist.
Experimentul Pitești (2022, r. Victoria Baltag)
Un film extrem de necesar pentru conștiința națională și pentru cunoașterea istoriei dincolo de clișee și manual. E o dovadă de efort umanist făcut de actori și regizor spre a prezenta comprehensibil cea mai mare atrocitate a temniței românești.
După cum îi spune și titlul, e vorba amplul proces de reeducare practic în anii 50 în închisoarea Pitești. Din păcate, deși era extrem de mare nevoie de un film pe acest subiect, nu reușește să se ridice la înălțimea misiunii: dialogurile sunt artificiale, motivațiile personajului principal sunt inconsistente, e superficială analiza psihologică, care cred că trebuia să fie miza întregii proiecții. În schimb, scenele de tortură și parodiere a unor ritualuri bisericești sunt extrem de detaliate.
Fals tratat de mântuire a sufletului (2018, r. Nicolae Mărgineanu)
Un titlu mult prea pretențios pentru un subiect care merita și merită în continuare abordat, dar care se ratează, anume colaborarea Bisericii Ortodoxe cu aparatul Securității Statului. Poate acum, după ce a apărut cartea lui Oliver Jens Schmitt, se poate face o documentare mai bună pe acest subiect. Sigur, filmul vorbește și despre cum a alterat comunismul noțiunea de dreptate și cum a inversat-o, alimentând cu ură faliile sociale.
Poarta Albă (2014, r. Nicolae Mărgineanu)
Filmul relatează povestea deținuților obligați să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Cel mai puternic element simbolic al filmului e momentul nașterii unui bebeluș într-una dintre barăcile de lemn ale lagărului. Boala, lipsa hainelor și a mâncării, lipsa medicamentelor sunt prezentate pe larg. Pe lângă toate astea, apare episodic și Arsenie Boca, care reușește să devină un simbol al vieții monahale căzute, dar nu învinse.
Portretul luptătorului la tinerețe (2010, r. Constantin Popescu)
Singurul film dedicat în întregime fenomenului rezistenței armate în munți, Portretul luptătorului la tinerețe aduce în fața publicului istoria partizanilor anti-comuniști conduși de Ion Gavrilă Ogoranu în munții Făgăraș. Deși nu e un film direct despre zona penitenciară, acesta exprimă consecința unui regim penitenciar generalizat și aspru. Privind dintr-o perspectivă hegeliană, soarta partizanilor mergea odată cu desfășurarea istoriei pentru ca națiunea să se cunoască pe sine. E impresionant prin calitatea imaginii, luând chiar un premiu Gopo pentru asta. Nu au lipsit controversele, la apariția lui a protestat institutul Elie Wiesel, din cauză că Ion Gavrilă Ogoranu fusese membru în Mișcarea Legionară, latură ce este mistificată în film.
Metronom (2022, r. Alexandru Belc)
Un film despre adolescenți mult mai realist decât Liceenii, dar ce are o logică amendabilă a scenariului. Mesajul e că mediul concentraționar al comunismului alterează moralitatea. Toți, indiferent de vârstă, sunt supuși compromisului. Cromatica gri, personajele șterse și intriga destul de liniară au ca element secundar relația Securității cu elevii, fiind de notorietate faptul că au fost cazuri în care elevii au semnat angajamente.
Titlul este același cu al emisiunii de la Europa Liberă, la care doi dintre protagoniști decid să trimită o scrisoare. Toate concesiile imorale făcute de unul dintre ei sunt asezonate cu o idilă romantică. Filmul este exemplar în plan estetic, dar din păcate e mediocru din punct de vedere narativ.
Terminus Paradis (1998, r. Lucian Pintilie)
Capodopera lui Pintilie, alături de Balanța, redă inițial atmosfera cazonă de la începutul anilor ‘90, iar apoi pe cea a unui batalion disciplinar. Regizorul propune o peliculă care geme de iubire acompaniată de un imn al libertății idealiste care nu e în stare decât să distrugă. Personajul principal, „Mitu de la Dimitrie” e asemenea cubului lui Nichita Stănescu, ar fi fost perfect dacă nu ar fi avut frânt un colț al evoluției sale. Aflat în conflict cu toată lumea, Mitu iubește, omoară, încălcă regulamente (ceea ce îl face să fie încarcerat la batalionul disciplinar) și începe un război quijotean cu Forțele Armate și cele ale Ministerului de Interne. E un film despre tranziție așa cum nu e altul.
